Údolí včel aka The Valley of the Bees (1968) - František Vláčil

Vorbeam mai demult despre Naruse si spuneam ca este unul din clasicii niponi care din diverse motive nu a fost (re)cunoscut decat in tara sa. Situatia este extrem de asemanatoare si cu František Vláčil, si el un mare regizor insa cunoscut doar in tara natala sau in cercuri foarte inalte ale criticii pana nu demult.
Este imposibil a vorbi despre Vláčil si al sau Údolí včel fara a mentiona alt film al sau, Marketa Lazarová, film votat in 1998 de catre un juriu format din 100 critici autohtoni ca fiind cel mai bun al cinematografiei cehe din toate timpurile. Desi parerea este impartasita de catre majoritate asta conteaza mai putin in opinia mea, ce conteaza e faptul in sine ce ne permite sa ne facem o parere referitor la valoarea indiscutabila a acestui important regizor ceh.
Realizat (sau mai degraba terminat pentru ca a durat cinci ani intreaga realizare a sa) in acelasi an ca si Údolí včel, Marketa Lazarová este doar unul dintre filmele ce i-au adus lui Vláčil comparatii cu monstri sacri ai cinematografiei si ii numesc aici pe Kurosawa, Bergman, Paradjanov, Tarkovsky sau Welles. Comparatiile cu acestia, mai degraba complet meritate decat deplasate au la baza in special realismul portretizarilor cinematice ale erei medievale, subiect aprofundat in ambele filme mentionate.
Inceput imediat dupa proiectul de durata ce l-a reprezentat Marketa Lazarová (probabil ma voi opri in viitor asupra acestui film, daca nu pentru renume si frumusete macar pentru picanteria detaliilor legate de realizarea sa si tot merita). The Valley of the Bees este realizat in neasteptat de putin timp, cateva luni, un adevarat record tinind seama de cei doi ani ai filmarilor si cinci in intregime dedicati proiectului Marketei Lazarová. Continuitatea proiectelor e lesne de observat, Vláčil intentioneaza chiar sa foloseasca aceleasi decoruri si recuzita insa acestea nu vor putea fi folosite deteriorandu-se. Inainte sa descopere acest fapt impreuna cu Vladimir Körner deja apucase sa scrie scenariul la The Valley of the Bees. Filmul va fi terminat iar Marketa Lazarová va fi inca in stadiul de post-productie.
Realizat in era sovietica, cu doar un an inainte ca tancurile rusesti sa invadeze Praga The Valley of the Bees prezinta tema crestinismului opus paganismului si a nefastelor efecte pe care religia organizata o poate avea. Desi actiunea se regaseste in 1200 trimiterile la situatia prezenta in vremurile acelea, la oranduirea momentului sunt multiple. Subtile in acelasi timp.
Vláčil nu este doar regizor ci artist prin definitie. Pictor si studiind de-a lungul vietii estetica si istoria artei el demonstreaza un vadit interes pentru asa-zisa poezie vizuala iar intensitatea pe care o creeaza in acest proces duce cu gandul la gigantii spatiului sovietic, Tarkovsky si Paradjanov. Abordarea sa insa este mai degraba dramatica decat contemplativa.
Desi permanent atras de reconstructia si relatarea istorica filmele sale sunt menite dupa cum chiar el spune ca dialoguri cu propriile/prezentele sale timpuri. Teme istorice ca Est impotriva Vest, crestinism impotriva paganism si cehi impotriva germani sunt preferatele sale, aici avem cazul al doilea si paralelele catre timpurile prezente sunt nelipsite.
Plasata pe cand cruciadele incepusera si Europa se afla in plina tranzitie sau mai degraba orbecaiala prin epoca intunecata, timp in care biserica era atotputernica, actiunea ne prezinta doar cateva personaje ce incearca sa razbeasca prin timpurile intunecate, personaje extrem de reprezentative ale vremii.
Personajul principal este tanarul Ondřej. Filmul incepe cu nunta tatalui sau cu mult mai tanara mireasa, apropiata de varsta lui Ondřej. Frumusetea si prospetimea acesteia sunt izbitoare. Ondřej strica nunta si actiunea ia o turnura dramatica, viata fiindu-i salvata doar prin invocatii, prin promisiunea tatalui ca in schimbul acesteia Ondřej se va dedica unui ordin crestin. Planul actiunii se schimba si ni-l arata pe Ondřej membru al ordinului cavalerilor teutoni, ordin ce avea pe acelasi plan ca importanta religia si aspectul militar. Sau altfel spus aducea credinta prin sabie in timpurile respective. Ne este prezentata prietenia acestuia cu Armin, in fapt mentorul sau. Se induce ideea de homosexualitate dar referirile nu sunt directe ci trebuiesc descifrate printre randuri.
Diferenta majora intre cei doi este pe planul credintei, Armin este a true believer in timp ce Ondřej este prezent aici doar datorita simtului de vina al tatalui sau, simt reflectat in promisiunea mentionata.
Filmul ca si Marketa Lazarová are doua jumatati distincte. In prima Ondřej este prezentat suportand un proces de asa-zisa curatire sufleteasca, in fapt o extrema purificare religioasa ce incorporeaza renuntarea la intreg factorul lumesc, rude, bunuri si chiar contact fizic cu alti semeni. Unul dintre episoade prezinta puterea acestor credinte si ce pedeapsa implica nerespectarea acestora. In alt episod excelent prezentat cinematic Armin rememoreaza una din cruciadele la care a participat si mesajul dorit de Vláčil este puternic, in loc ca aceasta sa se incheie glorios si actorii sai sa atinga zidurile Ierusalemului se incheie tragic, ciuma (referire directa la moralitatea mai mult decat indoielnica a cruciatilor) secerandu-i pe majoritatea si impiedicandu-i sa-si atinga telul.
Diferenta despre care vorbeam intre cele doua personaje principale ii va face pe cei doi sa-si desparta caile oarecum in a doua parte a filmului, Ondřej scapa de puternica influenta a lui Armin si porneste intr-un adevarat quest spre pamanturile parintesti. Armin il urmeaza ca o umbra spre a-l readuce pe calea cea dreapta.
Filmul continua intr-o nota de totala disperare si pierzanie culminind cu o (tehnic vorbind) incestuoasa casatorie intre Ondřej si cea care indirect l-a trimis in aceasta silnica aventura, acum vaduva. Cinematografia si fotografia prezentate sunt cuceritoare.
Personajele lui Vláčil se lasa ghidate ori de un cod moral indoielnic ori de propriile dorinte cel mai adesea animalice. Ambele ofera o viziune poate chiar mai neagra decat timpurile istorice asupra naturii umane. Gradul de imersiune in acest extrem de bine simulat ev mediu ma vad nevoit sa repet ca si in alte dati... poate diferi de la persoana la persoana, eu personal am fost captivat total pe durata filmului.
Mesajul alegoric, acela al omului fortat sa faca parte dintr-un ordin, organizatie stricta si dezumanizarea sa se suprapune cu ocupatia sovietica. Filmul nu este interzis dar Vláčil va avea permanent probleme de acum inainte cu regimul sovietic. Precursor al new wave-ului cehoslovac, František Vláčil reprezinta una din cele mai importante si in acelasi timp ignorate valori ale cinematografiei central-est europene.

Suffering is the way to God

Lakposhtha parvaz mikonand aka Turtles Can Fly (2004) - Bahman Ghobadi

Dupa cinematografia asiatica fara nicio urma de indoiala cea iraniana este cea mai apropiata sufletului meu. Cateodata chiar, in functie de starea emotionala pe care o am pozitiile se pot inversa. Destul de putin accesibila si implicit cvasi-necunoscuta publicului larg aceasta detine unul dintre cele mai mari potentiale creative (al doilea imo dupa scoala asiatica) din lume. Ce gasesc atat de atragator la ea si de ce o ridic la rang asa inalt ? In primul rand are o identitate proprie si un limbaj cinematic specific. Limbajul acesta il gasesc profund uman, sensibil, poetic, plin de simbolism si in acelasi timp dur, in your face adesea. Estetic, personal, realistic, colectiv sau politic mesajul este inevitabil extrem de puternic.
Lumea cinematografiei iraniene nu are nimic de-a face cu cea tipic americana/europeana. Fondurile sunt reduse, actorii sunt in imensa majoritate a cazurilor amatori, nu exista notiunea de filmat in studio ci locatiile sunt reale, in spatiu deschis/natura de obicei, subiectele provin cel mai adesea din realitate. Realitatea si fictiunea se intretaie , cuvintele isi pierd importanta/rolul in dauna mimicii, privirilor. Metaforicul, simbolicul ofera interpretari multiple si totul incepind de la umor pana la elementul grafic, imagine este simplist, auster. Subtil in acelasi timp. Un limbaj cinematic ce trebuie in primul rand simtit.
Pentru mine reperele palpabile ale inceputului cinematografiei iraniene in adevaratul sens al cuvantului sunt reprezentate de The House is Black (Khaneh siah ast) din `62 al poetei Forough Farrokhzad (film pe care datorita subiectului abordat, viata intr-o colonie de leprosi n-am gasit inca, curajul sa-l vad) si The Cow (Gaav) din `69 al lui Darius Mehrjui, film pe care-l consider deosebit si cu care incepe practic new wave-ul iranian. Anii '70 consemneaza inceputul erei lui Abbas Kiarostami, titan al filmului iranian. Inca in viata si extrem de productiv. Din `62 filmul iranian a inceput sa fie prezent si premiat international. La mijlocul anilor `70 mai are majore succese pe acest plan apoi permanent incepind cu anii `90. Un fapt foarte important este ca in 2006 la Berlinala a stabilit un adevarat record avand 6 filme cu 6 stiluri diferite in concurs, o realizare cu un deosebit ecou.
Pe plan intern un moment important il reprezinta anul 1998 cand guvernul hotaraste a finanta cinema-ul etnic. De atunci Kurdistanul iranian devine un punct important pe harta cinematografica a tarii. Cel mai important produs al regiunii dintre multii regizori oferiti este dupa mine Bahman Ghobadi.

By the age of seventeen, I had seen two wars, one revolution and a lot of my close friends and relatives killed

Ghobadi face parte din asa-zisa a treia generatie a noului val iranian, prima si a doua generatie avandu-i ca exponenti pe Darius Mehrjui, Kiarostami, Mohsen Makhmalbaf si Jafar Panahi.
Ghobadi este un personaj aparte iar cel mai important lucru care trebuie retinut legat de el este ca tot ce face e realizat din inima pentru poporul sau, cel kurd. Imprastiat in 4 state si greu incercat de istorie acesta este personajul principal al filmelor sale. Portretele vietii si sortii poporului kurd realizate de el sunt extrem de realiste si din acelasi motiv puternice. Regizor a diverse documentare initial si apoi a doua filme de lung metraj in Turtles Can Fly da masura intregului sau talent. Nu pentru ca precedentele doua ar fi fost slabe ci din cauza faptului ca acesta este cel mai complex (stilistic, tematic etc) si greu de realizat sub toate aspectele dupa cum declara in diverse interviuri. Nascut in `69 la 26 de ani documentarul sau Life in Fog (Zendegi dar meh) devine cunoscut ca, cel mai cunoscut documentar din intreaga istorie cinematografica iraniana. Subiectul este tipic ghobadian un tanar de 14 ani dupa moartea parintilor sai este fortat sa abandoneze scoala si sa fure bunuri de-a lungul granitei irano-irakiene pentru a-si intretine fratii. De retinut tanar si granita, elemente nelipsite din orice film al sau.
Asistent al lui Kiarostami la The Wind Will Carry Us (Bad ma ra khahad bord) (insa ocupandu-se doar de probleme de logistica dupa cum declara la intrebarea daca a fost influentat de stilul acestuia) si unul din cei doi actori principali in The Blackboard (Takhté siah) regizat de Samira Makhmalbaf (fiica mai mare a lui Mohsen Makhmalbaf) Ghobadi devine incepand cu 1999 recunoscut ca fiind pionierul regizorilor kurzi din Iran.
Subiectul lui Turtles Can Fly este aparent simplu si tragic in acelasi timp. Raportat in timp actiunea se desfasoara in preajma caderii regimului Saddam (reprezinta primul film facut in Iraq dupa disparitia acestuia si este inceput la doua saptamani dupa caderea Bagdadului). In spatiu este granita irakiano-turca. O tabara de refugiati kurzi se afla fara sa stie in preajma invadarii Irakului de catre USA. Satellite are 13 ani. Pe langa faptul ca organizeaza si conduce o intreaga armata de copii mai mult sau mai putin mutilati in zilnicele raiduri de curatare a campurilor de mine in scopul vanzarii acestora pentru hrana taberei se ocupa cu instalarea antenelor de satelit in intreaga zona. Batranii satului sunt avizi de informatie. Exceleaza si la capitolul comert nimic nefiindu-i inaccesibil incepand cu parabolice si terminand cu arme. El reprezinta principala sursa de umor (insa disimulat adesea sub forma de satira) a filmului in marea de tristete si deznadejde. Agrin are 15 ani (9 in realitate), are un frate pe care o mina l-au lasat fara brate si pe parcurs deducem ca, copilul orb pe care-l poarta in spate este al sau, rodul unui atroce viol al soldatilor irakieni in trecerea prin satul natal.
Rega (caci asa se numeste micutul) reprezinta o povara uriasa pentru sufletul sau si decide ca aceasta e prea apasatoare pentru a putea trai cu ea implicit hotaraste sa-i puna capat vietii. Trecutul refugiatilor si al lor in special nici nu trebuie detaliat, e usor de imaginat. Fara parinti, hrana, o viata pe fuga, scurta, intensa si plina de teroare. Adultii sunt elemente neutre cel mult in film, cand o problema apare acestia invariabil asteapta rezolvarea de la Satellite. Razboiul a inversat rolurile. Satellite stie cateva cuvinte in engleza si priveste tot ce tine de cultura americana cu veneratie, asteptarile tuturor sunt mari legate de venirea americanilor insa ale sale depasesc media cu mult. Insa cum in Iron Horse-ul lui Ford (1924) odata cu venirea cailor ferate in west civilizatia adusa de acestea inseamna bordeluri si jocuri de noroc asa si venirea americanilor nu va reprezenta nimic pozitiv.
Totul inspira realism in filmele lui Ghobadi pana intr-acolo incat acestea devin o combinatie fictiune-documentar. Ca si pana in 2004 foloseste actori amatori, in imensa majoritate copii. Refugiati.
Printre problemele intampinate pe parcursul filmarilor Ghobadi aduce in discutie permanenta prezenta a 50 de politisti irakieni sau cum 20-30 sinucigasi voluntari si-au instalat o mini-tabara si-i observau in fiecare zi. Faptul ca se gaseau tot timpul intre diverse forte beligerante si de asemenea ca filmul a fost realizat fara minimul sprijin din partea vreunui guvern, inclusiv cel iranian. Povesteste despre cum inchiria tancurile (de unde ? de la hotii de tancuri care urmau sa le duca in Turcia pentru a le valorifica) si apoi (legat de documentarul din `95 de care am vorbit mai sus) de faptul ca, copiii isi puneau viata in pericol adunand mine in timp ce soldatii americani insarcinati cu asta stateau la soare si apoi cumparau minele de la copiii (a facut si un documentar despre acest subiect, The War Has Ended, incredibil). Certurile si amenintarile cu plecarea din partea actorilor erau la ordinea zilei. Incredibilul continua, micutul orb a fost adus in tabara de refugiati cu intreaga familie de 8 persoane. Toti orbi... Scriptul se schimba real-time el venind la locul filmarilor doar cu un schelet, un 20%. Despre ingenuitatea locuitorilor care-si boteaza copii Colin Powell sau Condoleza Rice sau despre oh, e de povestit pana maine...si nici n-am atins discursul politic. In film acesta e foarte subtil prezentat, disimulat insa convingerile lui Ghobadi sunt de fier, acesta nu foloseste niciodata jumatati de cuvinte cand e vorba de razboi, America etc: I don't know him. Who is he? I'm asking the question. He doesn't exist for me. I can't know somebody who is playing with the region and manipulating the region this way. It's not noble. Before the war, a lot of people wanted him to come. Some people were against it. Now that he's there, after the war, everyone wants him out. Everyone thinks he came; he did what he had to do. Now why are the American's there? Why did they have to do this through war and destruction? Why aren't people talking about these poor children and people being affected by the war ?Filmul a fost primit cu un entuziasm urias in afara tarii de critica si public castigand premii prestigioase. In Iran insa a fost interzis, la cinema si TV. Ghobadi nu este singurul in aceasta situatie, Mohsen Makhmalbaf daca tin bine minte la fel este persona non grata.
Oglindire a vietii sale, a greutatilor intregului popor kurd, un strigat de protest impotriva razboiului si dictaturilor de orice fel filmul nu vad cum ar putea dezamagi. Nu m-am aplecat asupra aspectelor estetice ale filmului pentru ca e greu, aproape imposibil de transpus in cuvinte frumusetea filmului si a cinematografiei/simbolisticii iraniene in general. Un film puternic. Poate prea puternic pentru unii

Singapore sling: O anthropos pou agapise ena ptoma (1990) - Nikos Nikolaidis

Mi-a fost imposibil sa rezist a nu viziona filmul din momentul in care am vazut posterul. De-a lungul timpului mi-am cultivat o crescanda pasiune pentru filmul extrem, filmul ce nu cunoaste bariere si adesea aduce si te surprinde prin elemente noi. Tocmai aceasta nevoie de nou, de diferit m-a impins spre segmentul pe care-l numesc film extrem insa nu total in acceptiunea larga, cea des intalnita de combinatii cult/horror/experimental. In general filmul extrem pentru mine trebuie sa atinga, sa socheze (nu sub aspect grafic neaparat), sa ma faca sa-mi pun intrebari. Mai simplu spus trebuie sa aiba o mare doza de disturbingness. Shinjû: Ten no Amijima (Double Suicide) al lui Shinoda Masahiro nu cred ca poate fi gasit pe undeva categorisit ca film extrem insa pentru mine (partial) este, perceptia ma face sa-l consider asa. Este un simplu exemplu, Ag-o (Crocodile), primul film al lui Kim Ki-duk, Xich Lo (Cyclo) al lui Anh Hung Tran sau Xianggang zhizao (Made in Hong Kong) al lui Fruit Chan sunt altele. Toti regizorii citati fac parte din galeria preferatilor mei. Imamura, Teshigahara, Wakamatsu si ei au multe filme extreme (si incantatoare) in viziunea mea. Si mai sunt, prea multi pentru a fi enumerati mai ales ca am plecat de la un simplu exemplu. Evident si ei se alatura celorlalti deja citati in ce priveste locul de seama pe care-l au in topul preferintelor mele. Si da, sunt un mare pretuitor al cinematografiei asiatice.
Revenind la Singapore Sling. Nikos Nikolaidis (mort anul trecut, rip) a cochetat de-a lungul carierei sale cu filmul mainstream. Insa franturi ale talentului si viziunii sale deosebite se pot gasi si in filme anterioare anului 1990, anul lansarii lui Singapore Sling.
Poate cea mai mare influenta asupra filmului o are clasicul Laura, film din `44 cel mai bine incadrat la sectiunea noir. Nu doar ca este influentat ci este posibil sa se doreasca chiar un omagiu (in felul sau ciudat) la adresa filmului lui Preminger. O alta influenta majora o reprezinta clasicul cult Thundercrack! (1975), film pe care desi il am pe lista de asteptare de mult timp n-am apucat decat sa citesc (mult) despre el, nu si sa-l vad.
Personal am facut diverse legaturi cu alt clasic al filmului extrem (de data asta in adevaratul sens al expresiei), 964 Pinocchio al lui Fukui Shozin. Insa in timp ce acolo atmosfera este cyberpunk aici este clasica cu tente baroce. Acolo actiunea este furibunda, aici-lenta. Rezultatul final, feelingul insa nu se schimba.
Printre punctele forte ale filmului sunt cinematografia/fotografia si prestatiile actorilor. Cinematografia este rodul lui Aris Stavrou iar alb-negrul este la fel de puternic ca in noirurile cele mai reusite ale lui Henri-Georges Clouzot. Filmul beneficiaza de excelentele prestatii ale celor trei actori (singurii daca nu-l punem la socoteala pe tatal mumificat care-si violeaza fiica la varsta de 11 ani), Meredyth Herold (fiica), Michele Valley (mama) si el, Panagiotis Thanasoulis in rolul lui Singapore Sling.
Actiunea, povestea ? El este un detectiv corupt ce-si cauta iubirea pierduta pe numele sau Laura. Grav ranit, ajunge in plasa incestuosului duo mama-fiica, intamplator raspunzator si pentru moartea iubitei sale dupa cum avem sa aflam pe parcurs. In momentul in care el este pe punctul de a ajunge la usa acestora cele doua (intr-o costumatie cel mult sumara) sunt ocupate cu ingroparea soferului lor. Vizual filmul este superb, descoperim inca din primele momente ale sale. Odata schimbat exteriorul cu interiorul atmosfera devine mai degraba gothica.
Ce se intampla in film este greu de spus. Ar fi mai simplu de enumerat ce nu se intampla. Niciun fetisism nu este lasat in afara lumii create de Nikolaidis iar cei trei se imbarca intr-o calatorie inimaginabila pe taramul perversiunii, grotescului si ciudateniei.
Filmul atinge o cota atat de inalta a dementei incat nu poate fi incadrat strict decat intr-o liga a sa proprie. Nici un taboo nu ramane neatins in acest real surreal cosmar (daca-mi e permis jocul de cuvinte) al celei mai intunecate minti umane. Decadenta atinge cote inimaginabile iar paroxismul ciudateniilor ce se desfasoara in fata ochilor nefericitului spectator este probabil neegalat pana in ziua de azi. Secretul ? Totul este facut cu stil, greu de crezut dar adevarat, palpabil chiar.
Daca cineva se intreaba de unde titlul filmului/personajului... este un cocktail. Un cocktail este si filmul in esenta, un cocktail de noir (neo), horror, umor si alte elemente deja enumerate. Facandu-mi deja antrenamentul de-a lungul timpului cu filme gen mentionatul 964 Pinocchio socant nu mi s-a parut (mai) nimic, mai degraba amuzant. Insa daca as alege un film la care de undeva de dupa o oglinda sa urmaresc reactiile diverselor persoane, necunoscute sau de preferabil cunoscute atunci cu siguranta acesta ar fi. Ar fi o experienta unica. Pentru ca sunt sigur ca reactiile mele (amuzament, rara surprindere) cu greu s-ar regasi in ale lor. Sadism, regurgitare erotica (!!), tortura, necrofilie, canibalism, injunghiere vaginala (!!), amestecuri de absolut toate felurile de lichide corporale, crime, masturbare cu fructe (!!), eviscerare si bondage sunt doar cateva dintre ingredientele Singapore sling-ului a la Nikolaidis. Bunele maniere la masa lasa si ele de dorit.
Pe durata celor aproape doua ore (112 minute ca sa fiu exact) o singura data am simtit nevoia sa-mi dezlipesc ochii de pe ecran din cauza reactiilor stomacului. Privesc asta ca pe o realizare a regizorului, lumea zugravita de el poate fi privita ca un adevarat poem, lirismul imaginilor (desi ma repet, sunt sanse mari sa intoarca stomacul pe dos de nenumarate ori unei persoane mai sensibile) fiind extrem de pregnant si cu atat mai valoros cu cat imprejurarile nu sunt favorabile. Partea de arthouse incorporata de film nu trebuie deloc neglijata si cu riscul de a ma repeta realizarile regizorului si ale staff-ului sau sunt impresionante facand poate chiar diferenta intre un film cel mult haotic si repugnant si aceasta adevarata experienta, fascinanta, atragatoare si (recunosc, vinovat/stanjenit) chiar senzuala pe alocuri. M-am referit aici la Singapore sling, nu, nu vorbesc despre altceva.
Tipic pentru genul noir actiunea ia turnuri neasteptate pe care insa nu le voi dezvalui ci sper sa le gustati singuri. Singuri la propriu si la figurat, daca totusi va incumetati sa-l priviti nu faceti greseala sa-i invitati in acest voiaj cinematic delirant si pe cei dragi.

When he was alive father did the killing and mommy and I would plant decorative and aromatic flowers on the graves

37°2 le matin aka Betty Blue (1986) - Jean-Jacques Beineix

Pentru mine reperele carierei lui Beineix sunt doua: Diva (1981) si 37°2 le matin. Ambele filme au avut de strabatut un destul de lung drum pana la afirmare fiind initial respinse ca adevarate corpuri straine de critica franceza ca de abia pe urma in urma succesului international sa fie adoptate de cinematografia franceza. Pe parcursul acestei perioade de adevarata negare si-au dobandit si o oarecare aura de cult.
Beineix initial a fost asistent al unor nume cu rezonanta in cinematografia franceza (si nu numai) precum René Clément, Claude Zidi sau Claude Berri. Stilul sau bazat pe accentul pus pe puterea incorporata de imagine mai mult decat de subiect avea sa fie continuat/preluat de regizori ca Leos Carax si Jean-Pierre Jeunet.
Exista doua versiuni ale filmului, cea originala de doua ore si director's cut de peste trei ore. Din principiu am optat pentru a doua varianta, 185 minute. Am intalnit ideea conform careia in ora respectiva atasata se intampla prea putin, sunt adaugate prea putine elemente pentru a justifica o asemenea durata. Nu am de gand sa investighez problema, as fi regretat invers, sa vad versiunea originala si nu director's cut.
Scenariul este al aceluiasi Beineix si se bazeaza pe romanul omonim al lui Philippe Dijan. Posibil ca Beineix sa fi ales titlul tocmai ca un omagiu adus scriitorului. Just for the record aceea este temperatura optima a corpului.
Subiectul filmului... clasica poveste de dragoste, el si ea insa de data aceasta intr-o versiune rar intalnita, o alunecare pe alocuri vertiginoasa pe spirala nebuniei, schizofreniei chiar. Filmul aparent graviteaza in jurul Ei, Betty interpretata de Béatrice Dalle aflata la debut si probabil in acelasi timp la cea mai buna si realistica interpretare a sa. Intamplator sau nu si in viata privata Dalle este la fel de tumultuoasa ca si in film. Iar in film este o adevarata bomba pe cale sa explodeze. El este Jean-Hugues Anglade iar in film il interpreteaza pe Zorg, scriitor ratat ce-si castiga viata cu ocupatii de nimic. Ambii petrec o mare parte din film dezbracati in ipostaze mai mult sau mai putin tantrice insa persoanal nu am gasit nimic fortat, limita senzualitatii nu am considerat-o niciodata depasita iar naturaletea este la ea acasa. Pe langa acest aspect limbajul colorat si violenta abunda iar rezultatul se regaseste in certificarea over 18.
Betty apare in viata calmului Zorg ca o furtuna si-si continua reprezentatia ca un ciclon. Problemele sale mentale incep sa fie banuite inca de destul de devreme iar Zorg are dificila sarcina de a ajunge a o apara de ea insasi. Supporting cast-ul este uniform excelent, fiecare personaj este foarte bine delimitat si caracterizat iar umorul degajat de acestia este delicios.
Actiunea filmului este bine structurata, nici macar un moment nu am avut senzatia ca ma plictisesc pe durata celor peste trei ore. Minusurile filmului nu stau aici.
Ziceam mai sus ca aparent filmul graviteaza in jurul ei. Parerea mea este ca filmul este despre el iar ea cade pe plan secund desi aparentele lasa sa se inteleaga altceva. Nu merg pana intr-acolo incat sa o consider o muza si atat insa efectiv consider ca despre el este filmul, spre sfarsit e mai usor poate de tras concluzia asta. Poate si faptul ca povestea este narata de el sa fie un indiciu.
Revenind la actiunea filmului, acesta ia o tenta de road movie (idee extrem de prezenta in roman) in momentul in care in interval de minute/secvente Betty descopera un manuscris- memoriile lui Hitler cum il numeste Zorg-il considera o adevarata capodopera dupa ce-l citeste pe nerasuflate-arunca tot ce este detasabil din casa pe geam si intr-un final apoteotic da foc bungaloului in care locuiau. Apoi se gasesc in fata necunoscutul. Si poate deja intuibilul.
Ce urmeaza este o asteptare din partea ei ca presupusul si irealul in opinia mea talent al lui Zorg sa fie recunoscut iar de partea lui contemplarea tot mai deselor si violente iesiri a deja partenerei de viata. Totul punctat cu scene de sex, nuditate, aventura, depresie, disperare. O parte senzuale dupa cum am mai zis, altele amuzante si altele socante dar toate, individual si impreuna extrem de realiste.
Scriptul poate fi delimitat daca se vrea in trei importante parti. Prima este plasata in bungalourile de care Zorg are grija si reprezinta explozia, inceputul relatiei lor dominata de aspectul sexual. A doua reprezinta partea de mijloc a filmului, noua lor resedinta din Paris si-i prezinta ca pe un cuplu mai in adevaratul sens al cuvantului, mai stabil. A treia si ultima reprezinta ultima parte a filmului, despartirea de Paris si oaza rurala peste care au norocul sa dea. Aici se insista pe ideea de domesticitate in continuare. Toate cele trei parti sunt delimitate de extrem de puternice crize emotionale, deja atat de tipice pentru Betty. Si toate reprezinta etape ale relatiei lor romantice, relatie in permanenta nevoie de stabilitate si fericire. Datorita caracterului dificil al ei acestea raman deziderate aproape de neatins.
Filmul pacatuieste (si nu ma face sa-l simt pe masura posibilitatilor sale) prin amestecul prea diluat de comedie si tragedie. Personajele principale nu sunt indeajuns de credibile cu toate ca paradoxal sub aspect practic, actoricesc cei doi nu inspira falsitate. Betty Blue este un film ce nu-si atinge potentialul, dramatismul exista pe masura ce timpul se scurge in doze din ce in ce mai mari dar personal pentru mine nu are acel ceva care sa ma faca sa ma simt atasat de personaje, de soarta lor. Implicit il consider un film bun dar nu fac parte din categoria persoanelor care-l considera un film de exceptie, de neuitat, mesmerizing si toate celelalte. Si am observat ca sunt multi in cazul asta, intr-adevar momentele dramatice sunt foarte puternice (in special sfarsitul, acesta pretandu-se la numeroase interpretari) dar cum spuneam si in cazul lui Spoorloos aka The Vanishing, depinde de constitutia emotionala a fiecaruia cat de mult se poate lasa atins de acesta.
Culorile vibrante ce te duc cu gandul la Pedro Almodovar, cinematografia de exceptie, senzualitatea degajata, prospetimea filmului in general, prestatiile actorilor ma fac sa raman cu parerea de rau ca filmul putea mai mult. Traiesc cu convingerea ca pe undeva s-a pierdut ceva intre roman si film. Si ca evident poate in timp gandindu-ma la el il voi reconsidera, sunt genul care prelucreaza informatia si gaseste noi sensuri in timp

Estate violenta (1959) - Valerio Zurlini

Regizorii italieni ai anilor 40-50 isi faceau mana cu (scurte) documentare in timp ce-si asteptau sansa sa regizeze filme de lung metraj. Exceptie nu face nici Valerio Zurlini. Primul sau lung metraj dateaza din 1955, comedia Le ragazze di San Frediano. Este oarecum norocos pentru ca sansa aceasta i se iveste la varsta de (doar) 29 de ani. Urmatorul proiect este Guendalina pentru care scrie scenariul si urmeaza sa-l regizeze. Insa filmul ii este luat si incredintat lui Alberto Lattuada, reprezentant al neo-realismului italian, curent de care nici Zurlini nu este complet strain primul sau lung metraj incadrandu-se in acesta. Faptul ca filmul ii este sustras practic reprezinta o deceptie pentru el. Totusi in `59 regizeaza al doilea film de lung metraj, Estate violenta. Intr-un anumit fel Zurlini chiar il considera ca fiind primul sau film, debutul sau.
Filmat deci in `59 ca actiune este plasat in anul 1943, in preajma caderii lui Mussolini. Scenele sunt filmate in mare parte in Riccione, Rimini vestita destinatie turistica.
Carlo este fiul unui important pion nazist si isi petrece timpul in compania altor tineri burghezi in devenire. Atmosfera a 90% din film are un intens iz de `dolce vita`, reintalnita pe alocuri in La dolce vita a lui Fellini dar si in alte filme ale perioadei. Roberta pe de alta parte face si ea parte din burghezie insa situatia sa este diferita, are 30 de ani, cu 10 ani mai mult decat Carlo (o diferenta importanta pentru mentalitatea si obiceiurile vremii) este vaduva de razboi si are un copil. Diferentele nu o impiedica sa intre in cercul tinerilor si altfel se creeaza premizele unei povesti de dragoste imposibile, una dintre cele mai puternice din intreaga cinematografie italiana.
Fiecare are motivele si interpretarea lui pentru aceasta poveste de dragoste, pt. ea reprezinta rebeliunea, incercarea disperata de a iesi din cercul si constrangerile clasei din care face parte si de care se simte sufocata iar pentru el reprezinta o ratiune de a fi si un punct stabil in provizoratul si nesiguranta pe care le traieste.
Sunt sigur ca la o prima vedere exista aspecte care pot face privitorul sa considere filmul mult prea melodramatic, prea ireal pentru aceea perioada agitata a istoriei. Cred insa ca e o capcana. Aparent nimic nu este violent in aceasta vara fierbinte iar timpul parca s-a oprit in loc. Da, este adevarat actiunea se desfasoara intr-un spatiu izolat si in acelasi timp inconjurat de razboi, faptul ca acesta nu este prezentat decat indepartat, indirect in imensa majoritate a filmului are rolul de a capacita momentul dramatic de maxima rezonanta de la sfarsitul filmului.
Totul tine de viziunea si bagheta lui Zurlini. Cinematografia creeata de acesta este delicioasa. Un rol important il are si Mario Nascimbene, responsabil cu aranjamentul sonor (si acesta a fost premiat), scena dansului beneficiaza de o coreografie feerica si reprezinta un moment greu de uitat pentru amatorul de cinema. Si acum imi rasuna in urechi, mai ales `Temptation`

Pt. rolul principal masculin il alege pe Jean-Louis Trintignant, nume virtual necunoscut in acel moment insa care va deveni un star al filmului francez (si nu numai) in anii ce vor urma. In urmatorul sau film situatia se va repeta, numele nou fiind Jacques Perrin, si el mai apoi ajuns star. Acest lucru denota fara urma de tagada intuitia sa extraordinara in alegerea castului. Rolul Ei este jucat de deja diva Eleonora Rossi Drago. Cu acesta Zurlini este nevoit sa repete si sa lucreze mult pentru a obtine rezultatul dorit. Insa munca are ecou si aceasta primeste doua premii individuale pt. acest film. Una dintre caracteristicile lui Zurlini este ca raportul sau cu actorii e foarte intens si continua si in afara platoului nu doar pe acesta. Alta idee care se desprinde, se spune ca pentru el mai greu era sa lucreze cu mari actori, staruri care eventual isi creeasera deja unele reflexe greu de inlaturat. Un alt exemplu elocvent in afara de Eleonora Rossi Drago este Delon, actor despre care se povesteste ca Zurlini il considera fantastic, nu era nevoie decat sa-i spui/arati o data maxim de doua ori ce are de spus/facut si acesta realiza scena la perfectie. Insa referitor la ce ziceam mai devreme, faptul ca Zurlini avea nevoie sa intretina un raport cu actorii si in afara platoului, aici, in cazul lui Delon a fost foarte greu. Omul Zurlini a suferit din aceasta cauza, a inaccesibilitatii actorului-profesionist Delon in afara platoului. Documentarul din care am aflat foarte multe lucruri interesante despre modul sau de a lucra si despre Zurlini regizorul si omul in general mai emana ideea conform careia tipul sau de actor preferat era actorul la inceput de trup, cu talent dar neafirmat. Nu necunoscuti, oameni de pe strada si nu mari staruri. Dar cand avea nevoie ii folosea si pe acestia si cu excelente rezultate.
Un aspect interesant este acela conform caruia omul Zurlini a suferit enorm in primul rand pentru filmele pe care nu a reusit sa le faca. Zurlini era un scriitor extrem de talentat si productiv in acelasi timp. Aflam de la prietenul si asistentul sau Florestano Vancini ca si-a petrecut ultimul an de viata adunand toate scenariile pe care nu a apucat sa le transpuna in film si ca aceste nerealizari l-au afectat teribil si probabil le-a purtat cu el intreaga viata.

Regretul multora, regret pe care il impartasesc intru totul legat de Zurlini este ca in urma sa au ramas putine filme (6-7), extrem de putine raportat la calitatile sale uriase de scriitor si regizor. Motivele pe care pot sa le intuiesc sunt in primul rand faptul ca era un perfectionist, incepind de la lucrul cu actorii pe platou si terminind cu detaliile contractuale pe care le stipula cu companiile cinematografice apoi dupa cum spune si Giuliano Montaldo intr-un alt mini-documentar...Zurlini fiind o fire atat de sensibila nu avea puterea aceea de a lupta cu indarjire, de a lupta impotriva refuzurilor. Un mare pacat. Insa chiar si pentru acele relativ putine filme pe care le-a facut numele sau ar merita sa fie rostit mai des

Ikarie XB 1 (1963) - Jindřich Polák

Bazat pe nuvela The Magellanic Cloud a celebrului scriitor de science-fiction polonez Stanisław Lem (cunoscut in primul rand pentru nuvela sa Solaris care se afla la baza celebrului film rusesc cu acelasi nume) Ikarie XB 1 reprezinta una dintre comorile ascunse ale cinematografiei sci-fi cehoslovace, estice si de ce nu...mondiale. Paradoxal (sau nu daca ne gandim mai bine) este mult mai cunoscut largului public filmul american dupa aceeasi idee. Nu o sa-i mentionez numele din respect pentru Ikarie XB 1. Pt. ca nu-i asa...cum in zilele noastre in speta filmele asiatice de succes sunt cumparate de americani si apoi introduse in abatorul hollywoodian asa si prin anii 50-60 filmele bune provenind din centrul/estul Europei erau cumparate si apoi ciopartite/maltratate pentru a fi pe placul si mai ales intelesul publicului autohton. Acelasi tratament l-a suportat si Ikarie si pentru ca grotescul nu cunoaste limite Jindřich Polák a ajuns Jack Pollack. Filmul a fost dublat, modificat, sfarsitul a fost schimbat etc. Pe langa varianta aceea mai exista inca una, originala dar mai scurta deci atentie, daca vrei sa vezi Ikarie XB 1 la intregul sau potential ai grija sa fie varianta uncut.

Amatorii de sci-fi vor face in mod sigur diverse corelatii cu Forbidden Planet, 2001: A Space Odyssey, Star Trek, The Twilight Zone si Solyaris. Mai exact Ikarie imprumuta putin din Forbidden Planet iar pentru restul titlurilor enumerate reprezinta sursa de inspiratie. Se speculeaza (nefiind un amant hardcore al sci-fi-ului mai ales scris nu-mi pot da cu parerea) ca ar avea influente chiar asupra maestrului Arthur C. Clarke.
Actiunea este plasata in secolul 22 si consta in diverse aventuri, in incercarea unei navete de a gasi forme de viata in sistemul solar Alpha Centauri. Prima parte a filmului se concentreaza pe viata membrilor echipajului la bordul navei. O scena demna de cinematografia lui Fellini este cea in care se serbeaza o zi de nastere si intregul echipaj este imbracat de bal parca. Si bal este pe Ikarie iar stilul este prezent, comparatia cu Fellini nu este deloc fortata.
Dramatismul incepe odata cu gasirea unei navete in deriva. Din momentul acesta actiunea este in crescendo si nu mai avem de-a face cu scene calme, contemplative ca in prima parte a filmului.
Alte intamplari cheie sunt peripetiile legate de o gaura neagra si de asemenea momentul in care unul dintre membrii echipajului clacheaza si pune in pericol intreaga nava. Etc, nu are rost sa dezvolt si nici sa spun mai multe despre firul actiunii. Trebuie mentionat insa aportul lui Pavel Jurácek la scenariu, exponent (insa de mai mica anvergura imo) al new wave-ului cehoslovac. La scenariu conlucreaza si Polák.
Cateva detalii cu tenta tehnica acum. Actorii ofera adevarate recitaluri de virtuozitate filmul fiind facut cu tot ce avea mai bun cinematografia cehoslovaca la ora respectiva. Dezvoltarea caracterelor este credibila si definita. Umorul este extrem de subtil dar prezent mai la tot pasul.
Sub aspect tehnic totul este bine realizat. Decorurile sunt si ele extrem de credibile si la o scara optima.
Cinematic filmul este foarte cursiv iar alb-negru-ul extrem de viu.
In concluzie filmul ca valoare poate nu se ridica la nivelul lui 2001 sau Forbidden Planet insa personal l-am gasit mai pitoresc, mai atragator cumva. Per total reprezinta unul dintre cele mai bune/serioase/o intreaga serie de epitete filme in spatiu

Humans are like the stars.

Somebody orbit around someone else for years