37°2 le matin aka Betty Blue (1986) - Jean-Jacques Beineix

Pentru mine reperele carierei lui Beineix sunt doua: Diva (1981) si 37°2 le matin. Ambele filme au avut de strabatut un destul de lung drum pana la afirmare fiind initial respinse ca adevarate corpuri straine de critica franceza ca de abia pe urma in urma succesului international sa fie adoptate de cinematografia franceza. Pe parcursul acestei perioade de adevarata negare si-au dobandit si o oarecare aura de cult.
Beineix initial a fost asistent al unor nume cu rezonanta in cinematografia franceza (si nu numai) precum René Clément, Claude Zidi sau Claude Berri. Stilul sau bazat pe accentul pus pe puterea incorporata de imagine mai mult decat de subiect avea sa fie continuat/preluat de regizori ca Leos Carax si Jean-Pierre Jeunet.
Exista doua versiuni ale filmului, cea originala de doua ore si director's cut de peste trei ore. Din principiu am optat pentru a doua varianta, 185 minute. Am intalnit ideea conform careia in ora respectiva atasata se intampla prea putin, sunt adaugate prea putine elemente pentru a justifica o asemenea durata. Nu am de gand sa investighez problema, as fi regretat invers, sa vad versiunea originala si nu director's cut.
Scenariul este al aceluiasi Beineix si se bazeaza pe romanul omonim al lui Philippe Dijan. Posibil ca Beineix sa fi ales titlul tocmai ca un omagiu adus scriitorului. Just for the record aceea este temperatura optima a corpului.
Subiectul filmului... clasica poveste de dragoste, el si ea insa de data aceasta intr-o versiune rar intalnita, o alunecare pe alocuri vertiginoasa pe spirala nebuniei, schizofreniei chiar. Filmul aparent graviteaza in jurul Ei, Betty interpretata de Béatrice Dalle aflata la debut si probabil in acelasi timp la cea mai buna si realistica interpretare a sa. Intamplator sau nu si in viata privata Dalle este la fel de tumultuoasa ca si in film. Iar in film este o adevarata bomba pe cale sa explodeze. El este Jean-Hugues Anglade iar in film il interpreteaza pe Zorg, scriitor ratat ce-si castiga viata cu ocupatii de nimic. Ambii petrec o mare parte din film dezbracati in ipostaze mai mult sau mai putin tantrice insa persoanal nu am gasit nimic fortat, limita senzualitatii nu am considerat-o niciodata depasita iar naturaletea este la ea acasa. Pe langa acest aspect limbajul colorat si violenta abunda iar rezultatul se regaseste in certificarea over 18.
Betty apare in viata calmului Zorg ca o furtuna si-si continua reprezentatia ca un ciclon. Problemele sale mentale incep sa fie banuite inca de destul de devreme iar Zorg are dificila sarcina de a ajunge a o apara de ea insasi. Supporting cast-ul este uniform excelent, fiecare personaj este foarte bine delimitat si caracterizat iar umorul degajat de acestia este delicios.
Actiunea filmului este bine structurata, nici macar un moment nu am avut senzatia ca ma plictisesc pe durata celor peste trei ore. Minusurile filmului nu stau aici.
Ziceam mai sus ca aparent filmul graviteaza in jurul ei. Parerea mea este ca filmul este despre el iar ea cade pe plan secund desi aparentele lasa sa se inteleaga altceva. Nu merg pana intr-acolo incat sa o consider o muza si atat insa efectiv consider ca despre el este filmul, spre sfarsit e mai usor poate de tras concluzia asta. Poate si faptul ca povestea este narata de el sa fie un indiciu.
Revenind la actiunea filmului, acesta ia o tenta de road movie (idee extrem de prezenta in roman) in momentul in care in interval de minute/secvente Betty descopera un manuscris- memoriile lui Hitler cum il numeste Zorg-il considera o adevarata capodopera dupa ce-l citeste pe nerasuflate-arunca tot ce este detasabil din casa pe geam si intr-un final apoteotic da foc bungaloului in care locuiau. Apoi se gasesc in fata necunoscutul. Si poate deja intuibilul.
Ce urmeaza este o asteptare din partea ei ca presupusul si irealul in opinia mea talent al lui Zorg sa fie recunoscut iar de partea lui contemplarea tot mai deselor si violente iesiri a deja partenerei de viata. Totul punctat cu scene de sex, nuditate, aventura, depresie, disperare. O parte senzuale dupa cum am mai zis, altele amuzante si altele socante dar toate, individual si impreuna extrem de realiste.
Scriptul poate fi delimitat daca se vrea in trei importante parti. Prima este plasata in bungalourile de care Zorg are grija si reprezinta explozia, inceputul relatiei lor dominata de aspectul sexual. A doua reprezinta partea de mijloc a filmului, noua lor resedinta din Paris si-i prezinta ca pe un cuplu mai in adevaratul sens al cuvantului, mai stabil. A treia si ultima reprezinta ultima parte a filmului, despartirea de Paris si oaza rurala peste care au norocul sa dea. Aici se insista pe ideea de domesticitate in continuare. Toate cele trei parti sunt delimitate de extrem de puternice crize emotionale, deja atat de tipice pentru Betty. Si toate reprezinta etape ale relatiei lor romantice, relatie in permanenta nevoie de stabilitate si fericire. Datorita caracterului dificil al ei acestea raman deziderate aproape de neatins.
Filmul pacatuieste (si nu ma face sa-l simt pe masura posibilitatilor sale) prin amestecul prea diluat de comedie si tragedie. Personajele principale nu sunt indeajuns de credibile cu toate ca paradoxal sub aspect practic, actoricesc cei doi nu inspira falsitate. Betty Blue este un film ce nu-si atinge potentialul, dramatismul exista pe masura ce timpul se scurge in doze din ce in ce mai mari dar personal pentru mine nu are acel ceva care sa ma faca sa ma simt atasat de personaje, de soarta lor. Implicit il consider un film bun dar nu fac parte din categoria persoanelor care-l considera un film de exceptie, de neuitat, mesmerizing si toate celelalte. Si am observat ca sunt multi in cazul asta, intr-adevar momentele dramatice sunt foarte puternice (in special sfarsitul, acesta pretandu-se la numeroase interpretari) dar cum spuneam si in cazul lui Spoorloos aka The Vanishing, depinde de constitutia emotionala a fiecaruia cat de mult se poate lasa atins de acesta.
Culorile vibrante ce te duc cu gandul la Pedro Almodovar, cinematografia de exceptie, senzualitatea degajata, prospetimea filmului in general, prestatiile actorilor ma fac sa raman cu parerea de rau ca filmul putea mai mult. Traiesc cu convingerea ca pe undeva s-a pierdut ceva intre roman si film. Si ca evident poate in timp gandindu-ma la el il voi reconsidera, sunt genul care prelucreaza informatia si gaseste noi sensuri in timp