Nascut in '59 in Istanbul, Ceylan este un regizor drag mie. Produsul muncii sale il definesc ca poezie cinematica. Regizor independent, practic one man show: scrie, produce, editeaza etc si chiar joaca in filmele sale. Stilul (nu atat fortat de low budgeturi ci voit) este minimalist. Existentialist. Mai presus de toate umanist. Poate tema mea preferata din intreaga cinematografie, instrainarea, alienarea individului se regaseste mai la tot pasul in filmele sale.Kasaba reprezinta primul sau lung metraj. Tras pe 35mm cu o camera antica si zgomotoasa + un tripod si cu o echipa formata din 2 (doi) oameni filmul izbuteste sa redea senzatii si imagini de o frumusete deosebita. Actorii inutil sa spun sunt amatori si ca adesea se regasesc printre ei si membrii ai familiei. Scriptul se bazeaza pe o poveste autobiografica a surorii sale.
Nu exista un plot in adevaratul sens, frumusetea cinematografiei lui sta in alte lucruri.Filmul este oarecum impartit in doua parti si pe parcursul sau ne sunt prezentate cele 4 sezoane. Orasul, lumea sunt privite prin ochii a doi frati, ea 11 ani el 7. In prima parte `actiunea` are a face cu scoala unde acestia invata si mai apoi cu locurile si jocurile copilariei. Personal experimenteaza sentimente ca rusine si alte aspecte neplacute ale vietii. Chiar cruditate, desi aceasta nu se reflecta asupra lor, mai degraba invers, dinspre ei spre exterior. Insa totul invaluit de magie, imaginile si sunetele, intregul tot este rapitor.
O pisica la geam, un magar in cimitir, ciorapi uscandu-se pe soba in mijlocul clasei pline de copii, peisaje rustice ca la noi si aiurea-n Balcani, ingrediente amestecate cu grija si naturalete ce-si gasesc locul in poezia ce se desfasoara sub ochii tai.
Priveam, ascultam, simteam...niciodata greierii n-au sunat mai frumos. Nici in realitate. In realitate nu am fost capabil sa constientizez aceasta frumusete. Nu a existat mood-ul necesar ca sa pot fi constient. In schimb aici mood-ul vine la pachet. Cu tot cu fotografia, cu cinematografia.
Pasarile, vantul, chiar si ninsoarea toate au un sound deosbit, te incanta, te cuprind, ametesc, inhata si vrajesc.Fotografia ? Combinatie de Bergman cu Bella Tarr. Un amestec perfect, calm, neaparat alb-negru pt. ca nu-i asa, farmecul e total aparte...
Partea a doua a filmului ne prezinta intreaga familie reunita noaptea in jurul focului purtind o discutie din ce in ce mai animata. Saffet, varul este inadaptatul. Locul lui nu-i aici.
Batranul este aparatorul traditiei. `Esti tanar, departe de moarte d-asta vorbesti asa` ii spune lui Saffet. Participa activ si tatal copiilor cel ce a fost in America sa studieze, self made man-ul care insa s-a intors la vatra. `La ce ti-au mai trebuit toti anii de invatatura ?` il intreaba batranul sau `Invatatura daca o pastrezi doar pt. tine ce folos, ce sens are ?` il intreaba Saffet. Raspunsul trebuie citit printre randuri. `Nu mai cred in oameni. Doar in natura`. Poti sa-l condamni...
Copiii asista la acest spectacol, practic un fel de initiere in lumea adultilor cu tot ce inseamna ea, cu temele pe care le dezbat, saracie, munca, foame, razboi...
Saffet din pacate avea sa moara peste cativa ani, mare pacat. Rolul sau din Uzak ramane de referinta pt. mine, pt. ceea ce urmaresc in cinema in general.
Filmul se incheie cu diverse secvente intr-un montaj cu nota supra-realista si lasa in urma sa intrebari si o stare greu de descris, diferita probabil pt. fiecare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu