marți, 5 februarie 2008

Lakposhtha parvaz mikonand aka Turtles Can Fly (2004) - Bahman Ghobadi

Dupa cinematografia asiatica fara nicio urma de indoiala cea iraniana este cea mai apropiata sufletului meu. Cateodata chiar, in functie de starea emotionala pe care o am pozitiile se pot inversa. Destul de putin accesibila si implicit cvasi-necunoscuta publicului larg aceasta detine unul dintre cele mai mari potentiale creative (al doilea imo dupa scoala asiatica) din lume. Ce gasesc atat de atragator la ea si de ce o ridic la rang asa inalt ? In primul rand are o identitate proprie si un limbaj cinematic specific. Limbajul acesta il gasesc profund uman, sensibil, poetic, plin de simbolism si in acelasi timp dur, in your face adesea. Estetic, personal, realistic, colectiv sau politic mesajul este inevitabil extrem de puternic.
Lumea cinematografiei iraniene nu are nimic de-a face cu cea tipic americana/europeana. Fondurile sunt reduse, actorii sunt in imensa majoritate a cazurilor amatori, nu exista notiunea de filmat in studio ci locatiile sunt reale, in spatiu deschis/natura de obicei, subiectele provin cel mai adesea din realitate. Realitatea si fictiunea se intretaie , cuvintele isi pierd importanta/rolul in dauna mimicii, privirilor. Metaforicul, simbolicul ofera interpretari multiple si totul incepind de la umor pana la elementul grafic, imagine este simplist, auster. Subtil in acelasi timp. Un limbaj cinematic ce trebuie in primul rand simtit.
Pentru mine reperele palpabile ale inceputului cinematografiei iraniene in adevaratul sens al cuvantului sunt reprezentate de The House is Black (Khaneh siah ast) din `62 al poetei Forough Farrokhzad (film pe care datorita subiectului abordat, viata intr-o colonie de leprosi n-am gasit inca, curajul sa-l vad) si The Cow (Gaav) din `69 al lui Darius Mehrjui, film pe care-l consider deosebit si cu care incepe practic new wave-ul iranian. Anii '70 consemneaza inceputul erei lui Abbas Kiarostami, titan al filmului iranian. Inca in viata si extrem de productiv. Din `62 filmul iranian a inceput sa fie prezent si premiat international. La mijlocul anilor `70 mai are majore succese pe acest plan apoi permanent incepind cu anii `90. Un fapt foarte important este ca in 2006 la Berlinala a stabilit un adevarat record avand 6 filme cu 6 stiluri diferite in concurs, o realizare cu un deosebit ecou.
Pe plan intern un moment important il reprezinta anul 1998 cand guvernul hotaraste a finanta cinema-ul etnic. De atunci Kurdistanul iranian devine un punct important pe harta cinematografica a tarii. Cel mai important produs al regiunii dintre multii regizori oferiti este dupa mine Bahman Ghobadi.

By the age of seventeen, I had seen two wars, one revolution and a lot of my close friends and relatives killed

Ghobadi face parte din asa-zisa a treia generatie a noului val iranian, prima si a doua generatie avandu-i ca exponenti pe Darius Mehrjui, Kiarostami, Mohsen Makhmalbaf si Jafar Panahi.
Ghobadi este un personaj aparte iar cel mai important lucru care trebuie retinut legat de el este ca tot ce face e realizat din inima pentru poporul sau, cel kurd. Imprastiat in 4 state si greu incercat de istorie acesta este personajul principal al filmelor sale. Portretele vietii si sortii poporului kurd realizate de el sunt extrem de realiste si din acelasi motiv puternice. Regizor a diverse documentare initial si apoi a doua filme de lung metraj in Turtles Can Fly da masura intregului sau talent. Nu pentru ca precedentele doua ar fi fost slabe ci din cauza faptului ca acesta este cel mai complex (stilistic, tematic etc) si greu de realizat sub toate aspectele dupa cum declara in diverse interviuri. Nascut in `69 la 26 de ani documentarul sau Life in Fog (Zendegi dar meh) devine cunoscut ca, cel mai cunoscut documentar din intreaga istorie cinematografica iraniana. Subiectul este tipic ghobadian un tanar de 14 ani dupa moartea parintilor sai este fortat sa abandoneze scoala si sa fure bunuri de-a lungul granitei irano-irakiene pentru a-si intretine fratii. De retinut tanar si granita, elemente nelipsite din orice film al sau.
Asistent al lui Kiarostami la The Wind Will Carry Us (Bad ma ra khahad bord) (insa ocupandu-se doar de probleme de logistica dupa cum declara la intrebarea daca a fost influentat de stilul acestuia) si unul din cei doi actori principali in The Blackboard (Takhté siah) regizat de Samira Makhmalbaf (fiica mai mare a lui Mohsen Makhmalbaf) Ghobadi devine incepand cu 1999 recunoscut ca fiind pionierul regizorilor kurzi din Iran.
Subiectul lui Turtles Can Fly este aparent simplu si tragic in acelasi timp. Raportat in timp actiunea se desfasoara in preajma caderii regimului Saddam (reprezinta primul film facut in Iraq dupa disparitia acestuia si este inceput la doua saptamani dupa caderea Bagdadului). In spatiu este granita irakiano-turca. O tabara de refugiati kurzi se afla fara sa stie in preajma invadarii Irakului de catre USA. Satellite are 13 ani. Pe langa faptul ca organizeaza si conduce o intreaga armata de copii mai mult sau mai putin mutilati in zilnicele raiduri de curatare a campurilor de mine in scopul vanzarii acestora pentru hrana taberei se ocupa cu instalarea antenelor de satelit in intreaga zona. Batranii satului sunt avizi de informatie. Exceleaza si la capitolul comert nimic nefiindu-i inaccesibil incepand cu parabolice si terminand cu arme. El reprezinta principala sursa de umor (insa disimulat adesea sub forma de satira) a filmului in marea de tristete si deznadejde. Agrin are 15 ani (9 in realitate), are un frate pe care o mina l-au lasat fara brate si pe parcurs deducem ca, copilul orb pe care-l poarta in spate este al sau, rodul unui atroce viol al soldatilor irakieni in trecerea prin satul natal.
Rega (caci asa se numeste micutul) reprezinta o povara uriasa pentru sufletul sau si decide ca aceasta e prea apasatoare pentru a putea trai cu ea implicit hotaraste sa-i puna capat vietii. Trecutul refugiatilor si al lor in special nici nu trebuie detaliat, e usor de imaginat. Fara parinti, hrana, o viata pe fuga, scurta, intensa si plina de teroare. Adultii sunt elemente neutre cel mult in film, cand o problema apare acestia invariabil asteapta rezolvarea de la Satellite. Razboiul a inversat rolurile. Satellite stie cateva cuvinte in engleza si priveste tot ce tine de cultura americana cu veneratie, asteptarile tuturor sunt mari legate de venirea americanilor insa ale sale depasesc media cu mult. Insa cum in Iron Horse-ul lui Ford (1924) odata cu venirea cailor ferate in west civilizatia adusa de acestea inseamna bordeluri si jocuri de noroc asa si venirea americanilor nu va reprezenta nimic pozitiv.
Totul inspira realism in filmele lui Ghobadi pana intr-acolo incat acestea devin o combinatie fictiune-documentar. Ca si pana in 2004 foloseste actori amatori, in imensa majoritate copii. Refugiati.
Printre problemele intampinate pe parcursul filmarilor Ghobadi aduce in discutie permanenta prezenta a 50 de politisti irakieni sau cum 20-30 sinucigasi voluntari si-au instalat o mini-tabara si-i observau in fiecare zi. Faptul ca se gaseau tot timpul intre diverse forte beligerante si de asemenea ca filmul a fost realizat fara minimul sprijin din partea vreunui guvern, inclusiv cel iranian. Povesteste despre cum inchiria tancurile (de unde ? de la hotii de tancuri care urmau sa le duca in Turcia pentru a le valorifica) si apoi (legat de documentarul din `95 de care am vorbit mai sus) de faptul ca, copiii isi puneau viata in pericol adunand mine in timp ce soldatii americani insarcinati cu asta stateau la soare si apoi cumparau minele de la copiii (a facut si un documentar despre acest subiect, The War Has Ended, incredibil). Certurile si amenintarile cu plecarea din partea actorilor erau la ordinea zilei. Incredibilul continua, micutul orb a fost adus in tabara de refugiati cu intreaga familie de 8 persoane. Toti orbi... Scriptul se schimba real-time el venind la locul filmarilor doar cu un schelet, un 20%. Despre ingenuitatea locuitorilor care-si boteaza copii Colin Powell sau Condoleza Rice sau despre oh, e de povestit pana maine...si nici n-am atins discursul politic. In film acesta e foarte subtil prezentat, disimulat insa convingerile lui Ghobadi sunt de fier, acesta nu foloseste niciodata jumatati de cuvinte cand e vorba de razboi, America etc: I don't know him. Who is he? I'm asking the question. He doesn't exist for me. I can't know somebody who is playing with the region and manipulating the region this way. It's not noble. Before the war, a lot of people wanted him to come. Some people were against it. Now that he's there, after the war, everyone wants him out. Everyone thinks he came; he did what he had to do. Now why are the American's there? Why did they have to do this through war and destruction? Why aren't people talking about these poor children and people being affected by the war ?Filmul a fost primit cu un entuziasm urias in afara tarii de critica si public castigand premii prestigioase. In Iran insa a fost interzis, la cinema si TV. Ghobadi nu este singurul in aceasta situatie, Mohsen Makhmalbaf daca tin bine minte la fel este persona non grata.
Oglindire a vietii sale, a greutatilor intregului popor kurd, un strigat de protest impotriva razboiului si dictaturilor de orice fel filmul nu vad cum ar putea dezamagi. Nu m-am aplecat asupra aspectelor estetice ale filmului pentru ca e greu, aproape imposibil de transpus in cuvinte frumusetea filmului si a cinematografiei/simbolisticii iraniene in general. Un film puternic. Poate prea puternic pentru unii

2 comentarii:

mihai martoiu ticu spunea...

Dupa cat imi aduc eu aminte filmul a fost deosebit de pro-American. Si din cate stiu eu Kurzii nu sant atat de iubitori al acele tari, for obvious resons. Americanii i-au folosit pe Kurzi, cel putin de trei ori pentru scopuri personale, si i-au tradat tot de atatea ori.

Spre exemplu i-au folosit pe Kurzi spre a face lovituri teroristice impotriva lui Saddam. Dupa aceea Americanii l-au lasat pe Saddam sa-i gazeze, i-au dat gazul, armele biologice, intelligence si in momentul in care gazarea avea loc, se afla un advisor American in centrul de comanda.

Acum ii folosesc Americanii pe Kurzi in lovituri teroriste in Iran.

In acelasi timp Americanii s-au opus existentei oricarui stat Kurdistan. Pe deasupra Americanii considera Kurzii care fac lovituri teroriste in Turcia ca terroristi, pe cand acelasi organizatii, cu acelasi scop si aceleasi mijloace sant considerate "freedom fighters" in Irac si Iran.

Trebuie sa ne si amintim ca Turcii au distrus 3500 de sate ale Kurzilor, si au cam omorat 20.000 de Kurzi cu ajutorul Americanilor.

Si pot continua asa zile intregi.

ravista

Convergente spunea...

Foarte frumosa descrierea lui Ghobadi:)
Pe mine ma impresioneaza mai degraba mijloacele sale stilistice si mult mai putin contextul social regretabil in care a fost damnat sa le exerseze. Ma gandesc la felul in care gaseste de cuviinta sa ia cadru cu cadru, reusind sa obtina in peisaje sarace, fara semnificatie sau intamplari cu desfasurare marunta, scene cu adevarat emotionale - un spectacol fara seaman. Pe langa realismul dramatic aproape impus de locurile unde filmeaza si personajele care ii stau la indemana, Ghobadi foloseste intr-un mod aproape de neinteles, umorul. Un umor amar este adevarat dar cu atat mai surprinzator in astfel de circumstante - vezi "A Time for Drunken Horses"- filmat evident, pe granita:). Nu este asa surprinzator elemntul granita la el, gandeste-te ca toti kurzii inca ramasi acasa, traiesc pe granita.

Eu, care iti urmaresc cu atentie de ceva vreme cinematika ta aventura:) si incerc sa iti intuiesc gusturile, raman oarecum surprins ca nu l-ai mentionat pe Majid Majidi, reprezentat tot al noului val cu senzationalele lui parabole Children of Heaven '97 sau Colour of Paradise in '99.

Pt. ca pomeneai de Samira Makhmalbaf - trebuie sa adaug ca am pus sa vad Blackboards cu multa indoiala in suflet, ma temeam ca am sa imi pierd vreme urmarind acel filmuletz. Adica, domnule ce mare grozavie ar putea iesi din mana unei "pustoaice", sarmane fete din Iran? Prejudecatile mele s-au dovedit a fi de-a dreptul caraghioase, am urmarit filmul cu cate o exclamatie aproape dupa fiecare scena, in umila mea parere este senzational. Dealtfel intr-o declaratie simpatica spunea ca femeile din Iran sunt ca apa de izvor - proaspete si cu o dorinta apriga de a iesi la lumina si asta tocmai din cauza tratamentului strict la care sunt supuse.