Bangiku aka Late Chrysanthemums (1954) - Naruse Mikio

Despre Naruse am mai vorbit, nu foarte multe, pe cat ar merita dar referitor la aspectul asta nu fac decat sa ma incadrez in trend. Naruse isi merita locul alaturi de alti 3 clasici japonezi (Mizoguchi, Ozu, Kurosawa) nu doar ca aspect calitiv al filmelor sale ci si cantitativ. Cariera sa (inceputa la varsta de 25 de ani) cuprinde 89 de filme. Dintre acestea 60 au rezistat fizic testului timpului. Un procent bun date fiind vicisitudinile si lipsa de interes fata de acestea pe plan international.
Cea mai apropiata figura/influenta cand vorbim despre Naruse este cea a lui Yasujiro Ozu. Legenda spune ca ambii lucrau la studiourile Shochiku's Kamata iar la un momentdat presedintele studiourilor i-a spus lui Naruse We don't need two Ozus. Candva, ulterior Naruse a parasit studioul si si-a petrecut restul carierei la celebrele Toho.

Spuneam cand vorbeam despre Ukigumo aka Floating Clouds ca tema principala a filmelor sale o reprezinta femeia. Urmatoarea tema ca importanta o reprezinta gheisa. Iar daca, continuam pe acelasi fir urmatoarea tema o reprezinta gheisa ce se afla pe partea descendenta a vietii, pt. care tineretea reprezinta o amintire. Acesta ultima tema face si obiectul filmului Late Chrysanthemums. Filmul este bazat pe trei povestiri ale obisnuitei scriitoare Fumiko Hayashi (desi nu s-au intalnit niciodata se poate spune ca, cei doi au avut o fructuoasa colaborare). Fiecare dintre povestiri este `aplicata` unui caracter din film iar rezultatul este unul foarte armonios.
Filmul ne aduce in atentie trei foste gheise. Ocazional acestea (nu impreuna) se intalnesc intr-un bar apartinind unei a patra, prietena a lor din tinerete. Aceasta joaca un rol de o mult mai mica importanta, decorativ chiar. In rolul principal o avem pe O-Kin (Haruko Sugimura, obisnuita a filmelor lui Ozu si Shinoda), singura, fara familie a carei principala preocupare e sa adune cat mai multi bani. Urmarindu-si telul este nemiloasa si da dovada chiar de rautate adesea. Intr-o oarecare contradictie cu ea avem singurul personaj luminos pe care-l propune filmul, menajera sa, o tanara surdo-muta. Personaj mai complex decat lasa aparentele a se intelege.
Naruse reuseste cu ajutorul celor trei povestiri sa realizeze un portret al gheisei in stadiul de imbatranire si sa exploreze problemele lor personale si social/economice. Celelalte 2 gheise jucand roluri importante sunt Tamae si O-Tomi. Ambele sunt mame, ambele singure, ambele sarace, ducand o viata relativ mizera. Fata de O-Kin (si chiar si una fata de alta) se deosebesc sub aspect caracterial , Tamae este educata si manierata, O-Tomi pariaza si este dezinteresata de aspectul sau. Un adevarat lait motiv este reprezentat de faptul ca ele doua si proprietara localului sunt permanent presate de catre O-Kin sa plateasca dobanda pe imprumuturile pe care aceasta le acorda. Abandonate de copii O-Tomi si Tamae adesea isi gasesc salvarea in sake. Atmosfera devenind invariabil melancolica.
Unul dintre talentele lui Naruse este acela de a face privitorul sa simpatizeze cu personajele. Cand este prea greu de simpatizat cu ele macar sa le inteleaga.
Sentimentele primare ale filmului sunt tristetea si nostalgia. Insa fiecare in felul sau cele trei sunt femei puternice (aminteam aceasta tema si cand vorbeam despre Ukigumo) dupa cum usor se deduce mai ales din scenele finale ale filmului. Un film ce se desfasoara incet, incet precum un tren cu aburi. Daca te-ai uitat la mai mult de un film al lui Ozu atunci nu vei avea nicio problema sa-l gusti si pe acesta si sa-i descoperi frumusetea

Spoorloos aka The Vanishing (1988) - George Sluizer

Regizorul George Sluizer si scriitorul Tim Krabbé, ambii olandezi ofera un adevarat studiu in obsesie si nebunie cotidiana in Spoorloos (The Vanishing). Filmul are la baza cartea lui Krabbé, The Golden Egg. Este un thriller dar cel mai adesea il veti gasi acompaniat de termenul horror. Nu exista o picatura de sange, nu sunt urmariri frenetice cu masina, nu exista oameni alergind cu securea in spate prin paduri. Dar asta nu ar fi o noutate pentru un thriller ce se respecta si nici macar pentru un horror. Noutatea pentru acest gen de film este ca iti sunt puse toate cartile pe masa foarte rapid.
Ii avem pe Rex si Saskia un cuplu de indragostiti intr-o vizita ciclistica in Franta anului 84.
Il avem pe Raymond Lemorne, profesor de chimie cu doua fete si o sotie, o familie normala. Insa deducem foarte repede ca Raymond este sociopat (mai apoi chiar el o recunoaste pe tonul cel mai calm) si in timpul liber tocmai se pregatea pentru o rapire. Aceasta are loc apoi totul se desfasoara la nivel psihologic, filmul este un thriller psihologic in adevaratul sens al termenului. Si aici sta puterea sa.
Urmatoarea parte din film insista in special pe creearea/cimentarea imaginii celor doi, Rex si Raymond. Rex este acaparat de obsesie (au trecut trei ani si totusi nu s-a impacat cu ideea pierderii iubitei sale, dimpotriva, in feluri diferite o cauta disperat) Raymond - sociopat.
Cei doi, Rex si Raymond seamana foarte mult. Poate nu initial dar ajung sa semene foarte mult. Intr-un anume sens am avut impresia ca Rex e in acelasi grad mentally disordered ca si criminalul. La un momentdat Rex spune sunt gata sa fac orice pentru a afla adevarul. Nu stie exact spre ce se indreapta dar nici nu conteaza pentru el, este 100% clar ca afirmatia aceasta o poarta in suflet, face parte din el si chiar e pregatit pentru orice risc, pentru orice sacrificiu. Obsesia sa nu are limite. Pe de alta parte criminalul intr-unul din episoadele cheie salveaza un copil de la innec iar fata sa il numeste erou . El spune ca nu poate accepta asta si nici sentimentul de mandrie decat daca-si dovedeste sie insusi ca poate sa faca si lucrul cel mai rau din lume. Reversul medaliei. Ca si Rex si Raymond are puterea de a merge pana la capat. Apoi revenim la primul moment, `sunt gata sa fac orice...`. Pentru Raymond provocarea e personala si o prinde din zbor. Repet, pentru mine sunt pe picior de egalitate, pt. ambii limitele nu exista.
Desi intervine intr-un moment tensionat (pentru majoritatea privitorilor chiar momentul culminant, personal secventa pe sound electro anii 80 mi se pare adevaratul varf de tensiune, demn de final), revenind, desi intervine intr-un moment tensionat replica lui Rex it can't be m-a dus cu gandul (si contrar la ce te-ai astepta de la un thriller/horror chiar m-a facut sa zambesc) la celebra Aah, they stole my friggin kidney din si mai celebrul Charlie the Unicorn.
Sfarsitul, actiunea propriu zisa simbolic are legatura cu titlul romanului (The Golden Egg, again) si cu visul lui Rex, vis recurent pe care Saskia il relatase initial. Data fiind natura filmului nu vreau sa spun mai multe nici despre film si cu atat mai putin despre final. Doar ca simbolismul are si el un rol destul de important insa necesita ceva atentie pentru a-l descoperi.
Cea mai mare greseala care cred ca se poate face (una e ca in cazul in care deznodamantul te dezamageste oarecum, aveai asteptari mai mari...sa cataloghezi fara a sta prea mult pe ganduri filmul ca slab) e a se considera ca personajele sunt insuficient dezvoltate. Sluizer asa le-a dorit, reale, simple, fara inutile perdele, umane, ceva gen personajele lui Todd Solondz din Happiness.
Un film mai mult decat interesant cu un imens potential de impact, depinde doar de sensibilitatea personala (si iar inca de ceva ce nu pot mentiona) cat va afecta pe fiecare. Pe mine personal mai putin decat ma asteptam dar realizez ca e genul de film which grows on you. Nu in ultimul rand sunt la prima vizionare si acesta se preteaza mai multora, chiar e indicat zic pt. a percepe cat mai mult din feelingul degajat

L'année dernière à Marienbad (1961) - Alain Resnais

Am fost norocos sa incep aventura mea cu cinematografia lui Resnais prin vizionarea primului sau lung metraj. Nu, nu acesta ci Hiroshima mon amour. Poetic si indefinibil, o poveste de dragoste prezentata total atipic. A reprezentat un nou limbaj pentru mine cel obisnuit pana in urma cu nu multe luni fata de timpul respectiv cu filmul `de consum` pe care acum il infierez. Nu seamana foarte mult cu obiectul discutiei decat prin elemente auxiliare, tehnice sa zic insa sa le vad in cronologia asta si nu invers m-a ajutat sa inteleg mai bine L'année dernière à Marienbad, film complex, `puzzling`.
Poate ca, cea mai buna cale de a te bucura de acest film este aceea de a nu incerca sa-l interpretezi abrupt, de a nu incerca sa-l intelegi imediat ci doar sa te lasi sedus de el si atras in jocul lui Resnais. Poate suna absurd dar in mod sigur vei obtine mai mult decat daca la fiecare pas te-ai intreba clasicul de ce. Sau cine sau cum. Chiar este un film de care trebuie sa te lasi inghitit pentru a-l putea patrunde, chiar si superficial. E un film pe care trebuie mai degraba sa-l simti decat sa-l intelegi.
Filmul are un extrem de puternic caracter oniric. Flash-backuri sau presupuse flash-backuri (presupuse pentru ca nu poti fi sigur de nimic, totul este extrem de identificat) sunt prezente la tot pasul. Cinematografia...un singur cuvant. Glamour.
Un labirint de cuvinte si imagini, caracterizarea cea mai simpla si la indemana pe care i-o pot atribui acestei adevarate experiente.
Intriga... cu toate e ca e oarecum vulgar a incerca sa rezumi acest film in cateva cuvinte... EL, regasit in scenariu ca X incearca sa o convinga pe EA (regasita ca A, foarte probabil casatorita) ca acum un an (cel mai probabil) au avut o aventura, o aventura ce trebuie sa-si gaseasca concluzia prin fuga lor impreuna dupa un an. Presupusul acum. Femeia nu-si aminteste si neaga cu obstinatie. Lumea in care se desfasoara mai toata actiunea este un hotel ca si in Hiroshima mon amour, spatiu inchis, ireal, luxos, rece si mecanic (oamenii sunt pe un permanent stop-motion dezactivat de regizor dupa necesitatile sale).
Meritele pentru realizarea acestei adevarate pietre de hotar in cinematografie trebuiesc atribuite si lui Alain Robbe-Grillet, autorul scenariului, unul dintre numele grele ale curentului nouveau roman, curent ce cuprinsese Franta anilor 50. Acesta spune intr-unul din documentarele pe tema filmului ca intelegerea dintre el si Resnais era perfecta, ideile si `cauzele` lor fiind aproape identice.
Vocea ce ne ghideaza de-a lungul filmului este tot a lui Robbe-Grillet. La fel ca si in Hiroshima mon amour Resnais incredinteaza rolul Ei unei actrite de teatru aflate la primul sau rol principal in cinema. Acolo era Emmanuelle Riva aici e Delphine Seyrig. Acolo personajele erau denumite Ea si El aici sunt A si X. Asemanarile nu se opresc aici dar nu insist.
Istoria realizarii filmului este extrem de interesanta. Este filmat in Germania in doua castele timp de aproape 2 luni apoi e terminat in studio la Paris. Odata editarea terminata este aratat distributorilor. Acestia sunt oarecum socati si refuza sa-l lanseze. Astfel filmul pt. o perioada devine underground. Resnais si Robbe-Grillet organizeaza proiectii private pt. persoane influente. André Breton (caruia initial trebuia sa-i fie dedicat) este unul dintre primii care asista la el. Acesta insa nu-l gaseste pe placul sau. Alte proiectii particulare sunt organizate pt. Jean Paul-Sartre, Alberto Giacometti, Cocteau si Antonioni. Doar dupa ce filmul primeste Leul de Aur la Venetia distribuitorii decid sa-l lanseze pe piata. Cu un real succes.
Filmul dintr-o anumita perspectiva poate fi considerat un joc. Un joc in care se regasesc alte jocuri. Jocuri de societate sau jocuri care vor deveni la moda dupa lansarea filmului, piesele de teatru prezentate... jocuri in joc.
Referitor la locatie este indusa ideea de labirint. Prin imagine si mai ales naratie. Spatiul este atemporal. Timpul desfasurarii actiunii la fel nu poate fi definit cu siguranta. Totul este invaluit in mister. Personajele ce populeaza acest hotel sunt lipsite de viata parca si intr-un fel dezumanizate. Fiind lansat in era post atomica unii critici au conchis ca actiunea s-ar putea desfasura chiar intr-o lume ce nu mai exista iar actorii ar fi un fel de zombie, fantome extrem de stilizate. Se poate face o legatura chiar cu Shining-ul lui Kubrick de peste 20 de ani.
Repetitivitatea este poate trasatura definitorie a filmului si a perioadei de inceput (si cea mai fructuasa imo) a intregii cariere a lui Resnais. Totul se repeta, oamenii repeta aceleasi lucruri ca niste automate. Singurul personaj ce pare sa incerce sa scape din acest labirint mecanic este El. Vehiculul cu care incearca sa scape este... dragostea.
Sunt multe lucruri de spus, lucruri pe care le observi, de care-ti poti da seama la prima, a doua sau a treia, a n-a vizionare a filmului. Personal pentru mine este a treia si inca descopar noi sensuri.
Tocmai in asta sta frumusetea filmului, in sensurile, in intregile noi interpretari pe care i le poti atribui. Si fara nici o umbra de dubiu 'L'année dernière à Marienbad` este unul dintre cele mai interpretabile filme din istoria cinematografiei. O pelicula interzisa celor care prin film inteleg `distractie`

Kasaba aka The Small Town (1997) - Nuri Bilge Ceylan

Nascut in '59 in Istanbul, Ceylan este un regizor drag mie. Produsul muncii sale il definesc ca poezie cinematica. Regizor independent, practic one man show: scrie, produce, editeaza etc si chiar joaca in filmele sale. Stilul (nu atat fortat de low budgeturi ci voit) este minimalist. Existentialist. Mai presus de toate umanist. Poate tema mea preferata din intreaga cinematografie, instrainarea, alienarea individului se regaseste mai la tot pasul in filmele sale.
Kasaba reprezinta primul sau lung metraj. Tras pe 35mm cu o camera antica si zgomotoasa + un tripod si cu o echipa formata din 2 (doi) oameni filmul izbuteste sa redea senzatii si imagini de o frumusete deosebita. Actorii inutil sa spun sunt amatori si ca adesea se regasesc printre ei si membrii ai familiei. Scriptul se bazeaza pe o poveste autobiografica a surorii sale.
Nu exista un plot in adevaratul sens, frumusetea cinematografiei lui sta in alte lucruri.
Filmul este oarecum impartit in doua parti si pe parcursul sau ne sunt prezentate cele 4 sezoane. Orasul, lumea sunt privite prin ochii a doi frati, ea 11 ani el 7. In prima parte `actiunea` are a face cu scoala unde acestia invata si mai apoi cu locurile si jocurile copilariei. Personal experimenteaza sentimente ca rusine si alte aspecte neplacute ale vietii. Chiar cruditate, desi aceasta nu se reflecta asupra lor, mai degraba invers, dinspre ei spre exterior. Insa totul invaluit de magie, imaginile si sunetele, intregul tot este rapitor.
O pisica la geam, un magar in cimitir, ciorapi uscandu-se pe soba in mijlocul clasei pline de copii, peisaje rustice ca la noi si aiurea-n Balcani, ingrediente amestecate cu grija si naturalete ce-si gasesc locul in poezia ce se desfasoara sub ochii tai.Priveam, ascultam, simteam...niciodata greierii n-au sunat mai frumos. Nici in realitate. In realitate nu am fost capabil sa constientizez aceasta frumusete. Nu a existat mood-ul necesar ca sa pot fi constient. In schimb aici mood-ul vine la pachet. Cu tot cu fotografia, cu cinematografia.
Pasarile, vantul, chiar si ninsoarea toate au un sound deosbit, te incanta, te cuprind, ametesc, inhata si vrajesc.
Fotografia ? Combinatie de Bergman cu Bella Tarr. Un amestec perfect, calm, neaparat alb-negru pt. ca nu-i asa, farmecul e total aparte...
Partea a doua a filmului ne prezinta intreaga familie reunita noaptea in jurul focului purtind o discutie din ce in ce mai animata. Saffet, varul este inadaptatul. Locul lui nu-i aici.
Batranul este aparatorul traditiei. `Esti tanar, departe de moarte d-asta vorbesti asa` ii spune lui Saffet. Participa activ si tatal copiilor cel ce a fost in America sa studieze, self made man-ul care insa s-a intors la vatra. `La ce ti-au mai trebuit toti anii de invatatura ?` il intreaba batranul sau `Invatatura daca o pastrezi doar pt. tine ce folos, ce sens are ?` il intreaba Saffet. Raspunsul trebuie citit printre randuri. `Nu mai cred in oameni. Doar in natura`. Poti sa-l condamni...
Copiii asista la acest spectacol, practic un fel de initiere in lumea adultilor cu tot ce inseamna ea, cu temele pe care le dezbat, saracie, munca, foame, razboi...
Saffet din pacate avea sa moara peste cativa ani, mare pacat. Rolul sau din Uzak ramane de referinta pt. mine, pt. ceea ce urmaresc in cinema in general.Filmul se incheie cu diverse secvente intr-un montaj cu nota supra-realista si lasa in urma sa intrebari si o stare greu de descris, diferita probabil pt. fiecare

Ukigumo aka Floating Clouds (1955) - Naruse Mikio

Cinematografia japoneza e departe de a insemna doar Kurosawa si Ozu. Langa acesti uriasi un loc de seama e ocupat de Naruse. Pana nu cu mult timp in urma filmele sale nu erau accesibile gasindu-se doar foarte rar pe VHS subtitrarile la fel fiind un lux. De curand situatia s-a schimbat, cateva din filmele sale au fost transpuse pe dvd, multi au luat contact cu el si astfel partial si-a castigat o binemeritata recunoastere.

Floating Clouds este considerata de multi opera sa cea mai insemnata. Bazat pe un roman al scriitoarei Fumiko Hayashi cu care dealtfel a colaborat la inca 4 dintre filmele sale de succes filmul se incadreaza in asa-zisul shomingeki, gen popular in Japonia de dupa al doilea razboi mondial.

Ca si pt. scriitoarea mai sus mentionata si pt. Naruse tema principala in filmele sale o reprezinta femeia. O femeie ce-si cauta un drum, o identitate in aceste timpuri neguroase ale societatii nipone, o femeie ce trebuie sa lupte, sa lupte si sa cedeze in aceasta lupta chiar si onoarea ajungind sa se prostitueze pt. simplul drept de a trai. O femeie ce razbate. In majoritatea filmelor sale acesta femeie e puternica, sigura pe ea, stie ce vrea. Nu si in Ukigumo.
Eroina filmului, Yukiko, in viata reala frumoasa si tot pe atat de talentata Takamine Hideko imparte majoritatea celor peste doua ore ale filmului cu Tomioka (Mori Masayuki). Ambii sunt obisnuiti ai filmelor lui Naruse fiind actorii principali inclusiv in When a Woman Ascends the Stairs, un alt film de real succes si valoare. In extrem de valorosul cast l-am mai remarcat cu placere pe Reiko Dan. Si el va juca in When a Woman Ascends the Stairs 5 ani mai tarziu.
Filmul se desfasoara pe mai multe planuri, doua in mod special importante, primul ce-i prezinta pe cei doi in Indochina Franceza (actualul Vietnam) al doilea dupa revenirea in tara. Japonia fusese infranta. In Indochina in mare cei doi se indragostesc si petrec clipe minunate.
Intorsi in Japonia practic si adevarata actiune, melodrama incepe sa se desfasoare apasator. Cele doua planuri se intrepatrund adesea prin intermediul flash-backurilor. Cei doi incearca sa se adapteze dificilei vieti ce-o regasesc acasa, separat pt. ca nu-i asa, el era casatorit, ea nu stia. Relatia lor e complexa si pigmentata cu permanente respingeri, mai ales din partea lui, el fiind o fire mai detasata, chiar genul playboy.
Viata cotidiana e infernala si replici extreme de genul `-You should stay in bed; - I can't afford to` sau `If I had enough money I could have saved her` releva dramatismul social la care sunt supusi. Nu-i de mirare ca in vise devine tot mai greu de crezut dupa cum declara si Tomioka: We're too old to live on dreams.
Un motiv des intalnit in film e reprezentat de plimbarile pe care cei doi le fac, nenumarate plimbari, pe drumuri de tara sau de oras. Imo Naruse urmareste scoaterea in evidenta a neincetatelor cautari launtrice ale celor doi. Apoi ploaia, aceasta revine obsesiv in momentele de tensiune in cuplu sau negative in general.

Atmosfera este apasatoare, sumbra oarecum, induce o stare de `fara scapare` si fara sa-mi dau seama m-a dus cu gandul la Dostoyevsky. Cu placere am remarcat mai apoi ca, conexiunea are mai mult decat un sambure de adevar el fiind si unul dintre principalii eroi in ecranizarea lui Kurosawa dupa Idiotul, Hakuchi.
Reactiile la circumstantele sociale si eforturile la care sunt supusi sa le depaseasca sunt excelent redate de Naruse. El nu mai este acelasi din Indochina si spune la un momentdat purul adevar, `I lost everything, even my soul`. Ea cocheteaza cu relatii la limita dintre prostitutie si `intretinuta`. Disperarea, tensiunea, saracia adesea, toate se regasesc extrem de pregnant.
Naruse reuseste sa realizeze un maiestuos portret al melancoliei, al respingerii inter-relationale si al resemnarii spirituale. Prin flash-backuri si o anumita tema muzicala exotica prezentata initial in Indochina Naruse creeaza un sentiment acut de discontinuitate ce reflecta perfect zbuciumata relatie a celor doi.
Momentele de lumina, de speranta sunt rare tinzind spre zero. Prezenta catorva copii in 3 scene poate sa fie menita sa indice asa ceva dar cu siguranta nu se poate sti.
Dupa diverse aventuri sfarsitul pare sa le fie surazator eroilor insa nu ar avea farmec si indreptindu-se spre o insula unde cei doi ar trebui sa se reuneasca si sa traiasca o probabil a doua Indochina, poate chiar permanenta norocul le intoarce spatele definitiv si filmul se incheie tragic

The life of a flower is so brief,

Yet it must suffer much grief

Daca `melodrama` ar trebui sa definesc printr-un film in mod sigur acesta ar fi unul dintre cele la care m-as gandi. Pt. Naruse calea spre fericire este pavata cu deziluzii, piedici si disperare. Si as putea adauga cu o tenta personala... adesea nu duce nicaieri